Caută

Camelia Cavadia: Ultimii ani din viața mea de până acum au fost și anii cei mai curajoși...

În fiecare luni, Voxa, îți oferă prilejul de a cunoaște un om prin intermediul cărților pe care le citește. Realizăm un interviu #altfel, disponibil și în format audio în aplicație, iar pe pagina de recomandări vei găsi timp de o săptămâna un raft personalizat cu titluri alese de persoana respectivă.


Începem seria de interviuri cu Camelia Cavadia, scriitoare și narator Voxa. Filtrul pe care aceasta îl aplică lumii prin intermediul cărților sale este unul ce trece direct prin suflet. De aici s-a născut probabil una dintre cărțile disponibile pe Voxa în format audio și e-book - Sufletul Lumii. Hotărăște să pună condeiul pe hârtie după 44 de ani de dubii și amânări. O lecție deschisă despre mirajul viselor împlinite.




1. Cum ai prezenta-o pe Camelia Cavadia unui mic extraterestru, proaspăt ajuns pe pământ 😁?


Ai început cu o întrebare foarte grea, pentru că eu mă văd altfel decât mă văd ceilalți și nu știu cât de obiectivă pot să fiu. Pentru mine o să rămân, probabil, întotdeauna un om modelat de timiditatea lui excesivă, un om care a învățat să trăiască cu neajunsurile lui, cu fricile lui incomensurabile, căruia i-a dat mult de lucru acest fel de a fi, dar care a ajuns, în cele din urmă, să se accepte. Ultimii ani din viața mea de până acum au fost și anii cei mai curajoși, în care m-am expus în toată vulnerabilitatea, în primul rând prin cărțile mele și apoi, ca un efect sau rezultat al acestora, prin felul meu de-a fi, chiar dacă asta a însemnat un val uriaș de emoții cărora le-am făcut față mai mult sau mai puțin.



2. Ce te-a determinat să începi să scrii prima dată?


Când am început să scriu la primul meu roman, „Vina”, simțeam nevoia să fac și altceva în afara serviciului care, într-un fel, mă definea și îmi ocupa cea mai mare parte a vieții. Am început să scriu din dorința de a mă reconecta cu mine, de a afla cine sunt cu adevărat și, nu în ultimul rând, de a încerca să-mi împlinesc o dorință mai veche, pe care o lăsasem mult în urmă și pe care nu încercasem, de fapt, niciodată să o îndeplinesc. Am spus undeva că înăuntrul meu era un vis mic, cât o nucă, pe care am simțit nevoia să-l protejez într-o carcasă tare, astfel încât să nu ajungă nimeni la el și să mi-l ia. Era un vis de pe vremea când mintea nici măcar nu-l putea proiecta prea bine, iar la un moment dat părea mai ușor să-l las să se stingă decât să-l aduc la lumină. Știu că poate părea ciudat, dar pe mine înaintarea în vârsta m-a ajutat să înțeleg trecerea ireversibilă a timpului și faptul că pentru unele lucruri ar putea fi prea târziu la un moment dat. Aveam 44 de ani când m-am apucat de scris și o mare nevoie de a adăuga ceva vieții mele, ceva care să mă împlinească într-un mod profund, să mă bucure, să mă tulbure, să mă emoționeze, ceva al meu care să mă scoată din inerția în care uneori aveam impresia că trăiesc.



3. Au fost momente în care ai amânat să așezi pixul pe hârtie și să începi să scrii? Care au fost motivele?


Da, practic până m-am apucat să scriu, toată viața mea a fost o amânare. Nu una conștientă, dar, privind în urmă, simt că așa a fost.



4. Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, care simți că te-a vulnerabilizat cel mai tare?


Fiecare în felul ei a făcut asta, în măsura în care m-a și întărit, dar cred că cel mai mult m-a vulnerabilizat „Purgatoriul îngerilor”. Am „locuit” în carte, în mijlocul personajelor, vreme de 3 ani, cât am lucrat la ea, m-am documentat pentru ea și pot spune că nu mi-a fost deloc ușor. Uneori aveam impresia că e prea mult, poveștile aflate mă afectau într-un fel în care îmi venea uneori să renunț. Mi-a fost greu să păstrez echilibrul între realitate și ficțiune, să nu dramatizez mai mult decât era cazul, să păstrez vocile distincte, să scriu din perspectiva unor copii, să nu mă implic prea mult în poveste, alteori, dimpotrivă, să nu redau prea jurnalistic, doar din dorința de a cuprinde cât mai multă informație, și tot timpul mi-a fost teamă să nu pierd imaginea de ansamblu. Am scris cartea și din perspectiva mamei din mine, iar lucrul ăsta a fost deseori copleșitor. La un moment dat, am simțit că fiecare poveste nou aflată mă convinge să nu dau înapoi, ajunsesem chiar să simt că am deja o datorie față de copiii dispăruți și de familiile rămase în urmă. Că nu mai pot să renunț, chiar dacă aș vrea. Am scris și rescris mult la carte până a ajuns în forma în care e astăzi, dar am avut și noroc de un editor foarte, foarte bun.



5. Îți amintești cum suna una dintre frazele pe care le-ai tăiat la un moment dat din manuscris?


Nu, și asta pentru că au fost pasaje mari, apoi pagini întregi la care am renunțat cu totul. Atât de mult am editat la „Purgatoriul îngerilor (căci ea e cartea care m-a „chinuit” cel mai tare), încât ajunsesem la un moment dat să nu-mi mai dau seama dacă sună bine sau nu. Uneori mi se părea că am ajuns la o formă mulțumitoare, a doua zi o luam de la capăt și schimbam tot.



6. Este vulnerabilitatea o forță sau un dezavantaj?


Pentru mine, în cea mai mare parte a vieții, vulnerabilitatea a fost o slăbiciune. Una de care m-am rușinat mereu și pe care am simțit cumva nevoia s-o acopăr. Abia după ce am început să scriu mi-am dat seama că ceea ce mă ajută să creez cu empatie și cu garda jos e chiar vulnerabilitatea. Așa că acum sunt împăcată cu felul în care sunt și nu mai pun atât de multă presiune pe mine.




7. Ce ai simțit atunci când ai început să narezi prima frază din Măștile Fricii (primul audiobook publicat pe Voxa)?


Emoție. Una puternică. Ca și atunci când am scris-o. Pentru că e ceva aparte cu fraza aia de început a cărții. M-am trezit cu ea în gânduri și pe buze dimineața. De parcă cineva mi-ar fi spus-o în somn. Numai că nu suna a șoaptă, ci mai mult a strigăt, iar eu n-am făcut decât s-o urmez și să stau cu inima și sufletul deschise. Și dacă tot vorbim despre audiobook-ul „Măștile fricii”, aș vrea să-ți povestesc și despre înregistrarea ultimilor pagini ale cărții pe care pur și simplu nu le puteam citi pentru că mă îneca plânsul. Eram ușor jenată de această emoție virulentă și mă gândeam că e destul de penibil ca autorul să plângă la propriile cărți, cu toate astea, nu-mi puteam depăși emoțiile. Abia citind-o cu voce tare mi-am dat seama că autorul nu se desparte niciodată definitiv de personajele sale și că tot ceea ce i se întâmplă unuia, i se întâmplă și celuilalt, chiar dacă vorbim de vieți din planuri diferite. Iar asta a fost o revelație pentru mine, pentru că nu mă așteptam ca la 7-8 ani de la scrierea acestei cărți să existe în continuare o conexiune atât de vie între mine și personaje.



Iar bunica se pricepea de minune să amestece văzutul cu nevăzutul și să transforme totul în magie. - Sufletul Lumii


8. Ce iubea să facă copilul Camelia?


Iubeam să merg desculță la țară prin țărână sau prin iarbă, să ascult poveștile bunicilor, să

merg cu mamaia la vie (sau oriunde), să mă joc și-abia mai târziu să citesc.



9. Ce este magic pentru tine?


Unele întâlniri sunt magice; unele momente, clipe, iubiri, atingeri, sunete, sclipiri, spectacole ale naturii și acele stranii și inexplicabile coincidențe. Oamenii sunt magici, prieteniile, legăturile ce se nasc de niciunde și care nu mai pot fi desfăcute de nimic.



îți trebuie voință, nu glumă, pentru a rezista în mijlocul lui. Și totuși, orașul e locul unde viața începe și se sfârșește în fiecare zi. Te prăbușești noaptea în iatacul lui, pentru ca dimineața să‐i locuiești măruntaiele, să‐ți faci loc printre ele și să trăiești înghesuit, așa cum se poate, cum ți se permite, nu cum ți‐ai fi dorit. - Sufletul Lumii


10. Ce faci atunci când nu mai poți?


Bunicul avea o vorbă: nu mai am, da mai am. Așa și eu. Când nu mai pot, mai pot puțin.

Iar când chiar nu mai pot, fac o pauză, încerc să dorm mai mult sau plec într-o scurtă vacanță și rup ritmul. Mă desprind greu, în general, și, de obicei ajung să mă pot relaxa când vacanța-i pe sfârșite, dar chiar și-așa îmi prinde bine câte-o pauză uneori.




11. Care e locul în care te simți cel mai aproape de tine (real sau imaginar)?


La țară. În locul unde am copilărit și unde de câțiva ani încoace mă mut în perioada verii (asta de când putem lucra de-acasă sau de oriunde). Locul unde am scris „Sufletul lumii”, cartea care mă reprezintă cel mai mult, care mă dezvăluie și arată felul în care văd eu lumea și mă raportez la miracol. E locul unde trăiesc laolaltă cu toate amintirile, mirosurile, dorurile copilăriei mele. Cu bunicii care nu mai sunt, dar care continuă să fie treji în memoria și sufletul meu.



Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu‐l mai recunoaștem când ni se arată. - Sufletul Lumii



12. Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri (nu neapărat fizice, palpabile), pentru eternitate. Ce ai alege?


Dacă aș putea, aș pune BUNĂTATEA, pentru că dintre toate câte sunt, să fii bun mi se pare cel mai important. Bunătatea ar trebui să fie gândul nostru de zi cu zi; sau măcar acela de a nu face rău intenționat. Apoi, aș mai pune o carte și o fotografie cu Pământul, una în care să se vadă natura în toată splendoarea ei.

 

Cărți recomandate de Camelia Cavadia


*regăsite pe pagina de Recomandări în aplicația Voxa pe Raftul Camelia Cavadia, în săptămâna 10 - 16 octombrie 2022


1. Filosofia ca mod de viață. Sursele autenticității de Cristian Iftode

2. Sunset Park și Palatul lunii de Paul Auster

3. De două mii de ani...Cum am devenit huligan de Mihail Sebastian

4. O viață măruntă de Hanya Yanaghihara

5. Autobiografia de Jose Luis Peixoto





Tu în care poveste te-ai regăsit mai bine?

  • Sufletul Lumii

  • Măștile fricii

  • Vina

  • Purgatoriul îngerilor, * în curând pe Voxa

You can vote for more than one answer.