Ana Barton: E pentru prima dată când o carte scrisă de mine devine audiobook

Ne întoarcem în lumea cărților, direct la sursa din care ele iau naștere - în gândurile scriitorilor. Dedicăm această săptămână unui om care s-a redescoperit prin scris, ce trăiește intens și totodată relaxat. A publicat primul volum la 40 de ani, completând o carieră în publicistică. Astăzi vorbim despre nemurire - câștigată prin bucuria cu care îți trăiești fiecare zi - cu Ana Barton.

În săptămâna 5-11 decembrie găsești pe pagina de Recomandări a aplicației

câteva titluri selectate chiar de Ana Barton din biblioteca ei de pe Voxa.

Ești curios ce citește?

Descoperă raftul Anei Barton

Cum ar descrie-o Ana Barton de acum 20 de ani pe Ana Barton de azi? (Presupunem că nu știu că sunt una și aceeași persoană, dar sunt prietene foarte bune.)

Hei, femeia asta a reușit să crească mare un copil. Ceea ce e uluitor, eu am un copil de un an și uneori mi-e foarte greu, am impresia c-o să rămîn toată viața în casă, copilul are nevoie de mine, nici eu nu-mi văd nicio secundă fără el, cum a reușit femeia asta să crească timp de 21 de ani un copil?

E prietena mea, mă ajută să nu mă mai sperii din orice adiere, cîteodată mă gîndesc c-aș vrea să scriu și să țin în mînă o carte scrisă de mine, ea are multe deja, una publicată foarte recent, mi-a zis că are emoții, mereu are emoții mari cînd trimite o carte în lume.

Nu-mi place că-mi seamănă mult în a nu ști să ceară ajutorul și în a duce totul în spate, ca un melc uriaș. Îmi place că are aceeași naivitate de cînd era mică, e neciobită naivitatea asta. Îmi place că ea, spre deosebire de mine, și-a găsit perechea, eu încă mă chinui să-l fac pe omul de lîngă mine să-mi fie pereche, ea zice că așa ceva nu se poate face: ori e, ori nu e.

Ce te-a determinat să pui pentru prima dată pixul pe hârtie și să scrii?

Singurătatea și frica de ea. Dar nu era pix, era stilou. Așa a rămas pînă azi: stilou. Acum am făcut o pasiune pentru cernelurile verzi și pentru una turcoaz. Nu împlinisem încă șapte ani, sînt născută în decembrie, iar asta era prin vară, cînd mă pregăteam să merg la școală. Știam deja să citesc de la cinci ani, dar scriam numai cu litere mari, de tipar. Ai mei mă luaseră de la bunici, ca să stau cu ei, să fac școala la oraș. Orașul mi s-a părut îngrozitor: oameni mulți, care nu se cunosc unii cu alții, trec pe stradă unii pe lîngă alții și nu se salută. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca atunci. Așa am început să scriu, avea mami coli A4, iar eu am scris pe una dintre ele prima mea poezie de copil.

Care a fost momentul în care ai realizat că ești scriitoare?

Aveam patruzeci de ani și aproape jumătate și publicasem prima carte. Cei care o citeau vorbeau despre mine folosind cuvîntul ăsta, „scriitoare”. Și cititorii, și scriitorii, și criticii literari. M-am speriat, nu l-am preluat, spuneam că sînt povestitoare, că scriitori sînt cei mari, cei pe care-i citesc eu și-i admir, nu eu. După aceea m-a numit Dan C. Mihăilescu scriitoare și-abia atunci am început, timid, să accept cuvîntul, deși a mai durat ceva vreme, cîțiva ani, pînă să mă recunosc în el.

Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, care simți că te-a vulnerabilizat cel mai tare?

Romanul „Jurămînt de rătăcire”.

Ce ai simțit atunci când ai început să citești cu vocea ta prima frază din cartea ta, Ophanim, audiobook în lucru, în curând disponibil pe Voxa?

O imensă bucurie. E pentru prima dată cînd o carte scrisă de mine devine audiobook. Știi, eu, cînd scriu, aud întotdeauna muzica frazei, iar acum pot auzi și cititorii cum sună cartea mea de-adevăratelea, care e muzica ei interioară.

Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit despre o carte de-a ta?

Că a schimbat cursul unei vieți. Și-am auzit asta de mai multe ori. Ba, mai mult, că a mutat cursul unei morți, l-a schimbat în drum de viață.

Cât de des citești?

În fiecare zi. O oră, două, trei sau aproape o zi întreagă, depinde cît de generoasă e ziua.

Atunci când intri într-o librărie, ce raft te atrage mai întâi?

Literatură, istorie, filosofie, memorii și jurnale, psihologie. Cam asta e ordinea.

Dacă ai avea puterea să dai o lege valabilă de mâine în orice colț al lumii, care ar fi aceea? De ce?

Să nu ne mai fie frică de moarte. De ce? Ca să trăim plin. Deplin. Vezi? Nu mă gîndesc la o lege lumească. 🙃

Avem nevoie de lideri?

Da. Întotdeauna. Face parte din nevoia omului de inspirație, una fundamentală.

Din ce se naște schimbarea?

Din tot și niciodată din nimic. De fapt, nimicul nici nu există. Există „nu știu”. Orice poate aduce schimbare, e firescul vieții, curgerea fiecărei clipe, chit că noi nu prea ne dăm seama de trecerea clipei, poate nici a minutului.

Este magic atunci când…

Magic în sens de minunat și tainic este cînd te rogi cu lacrimi de bucurie, cînd cînți, cînd dansezi, cînd scrii și parcă scrie altcineva prin mîna ta, te simți vas, cînd mîngîi și ești mîngîiat, cînd îmbrățișezi și ești îmbrățișat, cînd faci dragoste și te cutremuri de fericire, cînd iubești și cînd te simți iubit, cînd rîzi în hohote (chiar și de ceea ce-ți aduci aminte).

Spune-mi trei lucruri bune care ți s-au întâmplat anul acesta.

Sînt sănătoasă, toată familia mea e sănătoasă, am terminat de scris Ophanim, l-am publicat, sînt în fiecare zi lîngă niște copii și tineri extraordinari.

Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri (nu neapărat fizice, palpabile), pentru eternitate. Ce ai alege?

Amintirile, rîsurile, săruturile.

---

Nu uita, în fiecare zi de luni avem un nou invitat. Stai cu 👀 pe noi.

Prințesa Urbană: E ok că cerem oamenilor importanți din viața noastră să ne vadă

Briza mării, o carte bună, râsul cristalin al unui copil, un pahar cu fresh de portocale. Bucuriile sunt la un pas distanță de fiecare dată. Trebuie doar să avem curajul să facem alegerile care să ne conducă spre rezultate. Astăzi vorbim despre curajul de a face alegeri, cu Ioana Chicet Macoveiciuc.

Ascultă interviul

În săptămâna 28 noiembrie - 4 decembrie găsești pe pagina de Recomandări a aplicației

o selecție cu cărțile recomandate de Ioana Chicet Macoveiciuc ( Prințesa Urbană) din Voxa.

Ești curios ce citește?

Descoperă raftul Prințesei Urbane

Începem printr-un joc: Cum s-ar prezenta Ioana Chicet Macoveiciuc în fața unui copil de 3 ani?

Heei! Bună! Eu sunt Ioana. Am cam 9 ani. Îmi plac foarte mult pisicile și îmi place să scriu. Sunt foarte bună la puzzle și nu-mi plac deloc castraveții.

Dar Prințesa Urbană într-un dialog cu Casa Regală?

Aș zice: Bună ziua, maiestate! Eu sunt Ioana Macoveiciuc. Sunt jurnalistă și scriitoare de cărți pentru copii și oameni mari. Îmi doresc foarte mult să schimb lumea, să o fac mai bună, mai răbdătoare și să o ajut fiecare om în parte să se iubească mai mult, puțin câte puțin.

Ce face Ioana într-o zi liberă?

Sincer, nu știu. Nu am mai avut o zi liberă de mai mult de un deceniu, cred. Adică o zi în care să nu fac nimic din ce trebuie.

Am însă momente libere în fiecare zi, uneori mai multe, alteori mai puține, în care fie stau și mă uit la televizor, fie citesc, fie ies la alergat, fie coc ceva - prăjituri, plăcinte, brioșe, sărățele, fie mă joc cu copii sau ies cu prietenele mele la un vin. Sau… stau cu soțul, facem planuri, povestim. Cam așa, ca toți oamenii cred.

De ce Prințesa Urbană mai există și astăzi, după 16 ani ?

De ce să nu mai existe?! Povestea mea se construiește zi după zi, la fel ca viața mea și ca viețile voastre. A început ca o glumă care continuă. Nu mă mai simt neapărat reprezentată de numele acesta de Prințesa Urbană dar cred că ar fi prea greu să spun - ,,Cancel that! Uitați că eu sunt prințesa. Hai să mă reinventez în altceva.” Cred că majoritatea oamenilor înțeleg că a fost o glumă de femeie tânără și îndrăgostită, care a prins și… uite că așa am rămas Prințesa Urbană. Continui să fiu aici pentru cei care mă citesc. Scriu aproape în fiecare zi pentru că am nevoie de asta. Îmi face bine și am observat și că ajută.

Ai o comunitate impresionantă în jurul tău, formată din părinți. Care este întrebarea cel mai des întâlnită sau problema cu care se confruntă majoritatea părinților ?

Mulțumesc pentru apreciere. Într-adevăr, avem o comunitate mare. Nu este doar a mea, e a tuturor celor care fac parte din ea. Primesc zilnic zeci (în unele zile sute) de mesaje în funcție de ce postez pe Facebook, stories sau pe blog.

Cred că problema care apare cel mai des în mesaje este dificultatea noastră, a părinților, de a ne gestiona emoțiile grele. Părinții, oamenii - ridică vocea, lovesc, pedepsesc sau fac lucruri pe care apoi le regretă și își doresc foarte mult să nu mai fie în locul acesta. Împreună căutăm soluții. Fie le recomand resurse, fie să intre în terapie și le ofer variante pentru asta, fie doar îi ascult sau le povestesc ceva din experiența mea. Încerc să fiu acolo. Știu că atunci când te simți neajutorat, vinovat sau frustrat e foarte important să fie cineva care te ascultă, nu te judecă și îți spune: ,,Hei, e ok! Toți greșim. Hai să respirăm și să ne gândim împreună ce poți face mai bine data viitoare." Cred că asta e misiunea mea acum și a fost în ultimii ani. Ce urmează nu știu acum.

Care a fost momentul în care ai vrut să afli mai multe despre tine?

Mi-e greu să identific un astfel de moment anume. Constant vreau să aflu lucruri despre mine. Cred că din adolescență când am observat în ce fel sunt eu diferită de ceilalți dar și în ce fel sunt la fel cu ceilalți, am început să îmi pun întrebări în jurnal, să îmi iscodesc prietenii și prietenele, să încerc să înțeleg. Am citit și ce cărți de psihologie am reușit să găsesc la biblioteca Județeană din Piatra Neamț. De atunci procesul acesta continuă. Mi se pare că mă descopăr și prin ce citesc, mă descopăr și atunci când stau singură cu ochii închiși și mă gândesc la mine, mă descopăr și când văd reacțiile oamenilor la textele mele. Sper să nu mă opresc din această căutare cât încă mai sunt vie.

Prințesa Urbană a reușit să facă accesibilă regalitatea și s-o aducă în viața de zi cu zi. Spune-mi 3 lucruri care te fac să te simți încoronată și care sunt accesibile tuturor.

Cred că e important să ne prioritizăm , să ne dăm timp și nouă, să nu ne mai punem mereu la coada listei: după ce copii sunt hrăniți și fericiți și adormiți și soțul la fel. Cred că e ok din când în când să fim noi pe primul loc. Să zicem: ok. Acum mă duc să fac asta pentru mine și voi rămâneți acasă și vă descurcați. Să avem grijă de noi. E ceva ce lumea are impresia că doar persoanele însemnate au dreptul să o facă. Cred că este o nevoie sănătoasă și care trebuie împlinită în fiecare zi, de fiecare dintre noi.

Timp - să ne luăm timp pentru ce ne place. Încerc să fac asta, să îmi dau mie timp pentru ceea ce îmi place. Atenție! Mi se pare că ne simțim vinovați/te atunci când ne dorim să fim văzuți, deși aceasta e o nevoie sănătoasă și firească a oricărei ființe umane, iar eu mi-am cerut cumva asta- dreptul la atenție. Mi-am exprimat clar nevoia de atenție scriind public despre viața mea. Cumva îmi doresc mult să normalizez asta: E ok că cerem oamenilor importanți din viața noastră să ne vadă. Hei, sunt aici! Emoțiile mele contează. Vreau să-ți spun/ să-ți arăt/ am nevoie de ceva. Asta e ceva ce, din nou, poate ni se pare că doar anumitor persoane - prințese, regi - li se cuvine. Cred că toți oamenii au nevoie de atenție și merită să o primească. Măcar din când în când.

sursă foto: Facebook Ioana Macoveiciuc

De curând ai decis să îți continui viața dincolo de granițe, într-o altă țară. Atunci când te-ai mutat în Olanda, ce cărți ai luat cu tine?

Nu am putut lua toată biblioteca care are undeva la 2500 de titluri. Am rugat copiii să aleagă cam 100 - 150 de cărți la care nu vor să renunțe. Au luat câteva cărți pe care le citim de când erau ei foarte mici. Au luat și comic books și cărțile în engleză pe care le-au citit deja de câteva ori deja. Am luat câte un exemplar, două, din cărțile mele, pentru că le mai ofer aici cu împrumut. Am luat și 20 de cărți noi pe care vreau să le citesc și 100 - 200 de titluri dintre cele pe care le consider importante în a exista în casa oricărui om, cu sau fără copii. Sper că după ce ne vom muta la casa noastră să pot să aduc, nu toate, dar majoritatea cărților de acasă. Avem colecții întregi de literatură clasică, universală, pe care îmi doresc mult să le avem aici.

Ne întoarcem în timp la momentul când ai pus prima dată pixul pe hârtie și ai început să scrii. Mai știi cu ce gând ai pornit?

Primele texte cred că sunt cele pe care le-am scris în jurnalele mele de adolescentă. Am început, cred că pe la 11 ani, să scriu în jurnale și motivul a fost acela că mă simțeam foarte singură și neînțeleasă. Îmi era foarte dor de tata care a plecat, cu mama nu reușeam să am o relație grozavă, la școală mă plictiseam, nu înțelegeam sensul și rostul. Nu îmi găsisem drumul. Eram încă foarte mică dar speram că prin scris o să reușesc să îmi ofer puțină claritate. Nu știu cât m-a ajutat atunci exercițiul acela. Știu că acum, citind ce scriam atunci, mă descopăr pe mine, fetița Ioana de 11 ani, și e interesant. Uite că atunci s-a deschis un drum pe care sunt și pe care îl iubesc în fiecare zi. Cred că sunt foarte norocoasă că am avut șansa să fiu la momentul potrivit în locul potrivit.

Ceea ce scrii sunt convinsă că e în mare parte rodul intuiției tale și a atenției permanente la lumea din jur. Pare că totul curge neîntrerupt, că gândurile se aștern atât de simplu și totuși complex punctate. Ai ezitări? Din ce se nasc ele?

Da. Am ezitări, nu întotdeauna. Textele despre ce simt curg pur și simplu. Nu mă opresc. Nu mă cenzurez. Nu mă gândesc dacă am dreptate sau ce o să zică ceilalți. Pur și simplu las să curgă emoția. Însă atunci când scriu pentru ceilalți am multe ezitări, multe filtre, îmi reamintesc încontinuu mie că e posibil să nu am dreptate, că nu e bine să fiu vehementă, că nu e bine să judec, să etichetez pe cei care gândesc diferit de mine. Încerc să îmi aduc aminte că oamenii se înfrurie, se supără, se jignesc, se ofensează foarte ușor și încerc să îmi aleg cu mare grijă cuvintele pentru că știu că un om rănit nu mai ascultă. Atunci înseamnă că nu-l mai pot ajuta. Ori eu vreau să ajut și ca să ajut oamenii, ei trebuie să fie deschiși față de mine. Am mare, mare grijă cum îmi aleg cuvintele și mă gândesc întotdeauna la ce intenție am. De ce scriu textul acesta? - este doar ca să mă răcoresc? este ca să informez? este ca să stârnesc o emoție? Vreau să schimb ceva? Vreau să provoc ceva? Uneori scriu texte ca să enervez. Furia ne arată de multe ori lucruri foarte importante pe care fericirea sau alte emoții nu știu să ni le arate. Uneori scriu intenționat ca să provoc furie, pentru a atrage atenția oamenilor să se uite la ceva din ei, nu la ceva al meu.

Spune-mi o carte pe care nu ai vrea să o rateze copii tăi.

Mă gândesc la Minunea acum, dar încă nu sunt pregătiți pentru ea. Le-am povestit și cred că potrivit este să mai așteptăm puțin. Aș vrea să o citească singuri. Deocamdată cărțile mai complexe le citim împreună dar cred că această carte trebuie să o citească fiecare dintre ei în intimitate.

Ce faci atunci când nu mai poți?

Mă opresc. Am învățat să fac asta de curând. Am învățat că e ok să vreau să mă opresc, că am dreptul acesta - să nu trag de mine, pentru că dacă trag de mine o să ajung într-un punct în care chiar nu o să mai pot și cumva e bine să mă pun pe mine la încărcat când mai am 10% la baterie și nu când sunt deja închisă. Durează mai mult să deschizi un telefon închis decât să îl pui în priză și să continui să îl folosești. Da, când nu mai pot mă opresc, mă odihnesc, mă uit să văd de ce am ajuns cu bateria goală, de ce am nevoie să o umplu, e nevoie de un fast charge sau e ok și un slow charge. Pur și simplu, stau cu mine în liniște. Ies, mă plimb sau mă întind în pat, îmi fac un ceai și aștept un pic să se încarce bateria și apoi o iau de la capăt.

Care este cel mai nou lucru pe care l-ai descoperit la tine?

Uite, schimbarea asta de țară mi-a arătat că pot să fac lucruri grele. Sigur, mereu am crezut despre mine că sunt o luptătoare (așa mi-a arătat viața că sunt) dar mă gândeam că o schimbare atât de mare o să mă dărâme emoțional. Nu numai că nu a făcut asta dar dimpotrivă, cumva m-am descoperit mai adaptabilă, mai puternică, mai plină de chef cumva și asta mă bucură foarte mult. Nu mă așteptam să mai am o astfel de revelație la 43 de ani.

Dacă nu ar fi scrisul, prin ce mijloc te-ai exprima?

Să știi că m-am gândit și eu la asta de câteva ori. Am probleme cu mâinile, cu degetele și e posibil ca la un moment dat să nu mai pot folosi mâinile pentru scris și mă gândeam la ce aș fi bună. Am luat-o așa prin eliminare. Sunt groaznic de slabă la desen, sculptură, tot ce ține de cântat, la dans mă descurc doar dacă sunt înconjurată de copii și nu mă bagă nimeni în seamă. Mi-ar plăcea să fac teatru pentru că nu am simțul ridicolului deloc, nu-mi pasă dacă oamenii rând de mine. Mi-ar plăcea să fac asta, să mă exprim astfel - să joc teatru. Dar, e doar așa… un joc pe care îl fac pentru că m-ai întrebat. Sper să pot să scriu toată viața.

După ce se ghidează viața ta în prezent?

Conversațiile astea despre principii îmi plac mult și mă bucur că mi-ai pus întrebarea asta. Cred că e important ca fiecare dintre noi să aibă așa, câteva linii directoare, ca un parapet la care să se raporteze din când în când, mai ales când lucrurile devin complicate și trebuie să iei decizii grele. Pentru mine e importantă contribuția. Eu vreau să însemn ceva pe lumea asta și vreau să însemn ceva acum când sunt vie, nu post mortem. Vreau să schimb ceva acum, în fiecare zi câte puțin dacă pot, pentru ceilalți și nu doar pentru mine și familia mea.

E foarte important adevărul. Țin mult la asta - adevăr și dreptate. Sunt lucruri cu care am crescut și dintotdeauna am fost așa. Mă înfurie foarte mult nedreptatea și o gestionez foarte prost atunci când se întâmplă. Îmi place să iau viața ca pe o glumă, îmi place să râd, să mă autoironizez. Cred că e important să nu ne dăm prea multă importanță în viață. Și, ca să o citez pe buna mea prietenă, Connie Larkin: ,,îmi place să mă observ când stau cu capul în propriul fund" și pot să-l scot de acolo fără să îmi mai dau importanță, fără să mai am puseuri de ego, pur și simplu îmi dau seama că nu sunt buricul pământului și că sunt și eu un om ca toți oamenii și că e important să fac curat după mine, să las fiecare loc mai curat decât l-am găsit, să-mi văd de treaba mea și să fiu autentică, să nu intru în jocuri de putere și să fiu aici să mă bucur de fiecare zi cu ai mei.

Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri, pentru eternitate. Ce ai alege?

Hmmm… Aș pune un stick USB cu o piesă de-a lui Freddie Mercury. Îl iubesc l-am iubit dintotdeauna și cred că nu se va demoda niciodată.

Aș pune o înregistrare audio cu un râs de copil.

Și poate o sticluță cu aer curat. Mă bucur zilele astea, lunile astea de gustul și mirosul aerului curat și mi se pare ceva genial ce nu știu dacă o să mai existe peste 20, 50, 100, 2 000 000 de ani.

---

Nu uita, în fiecare zi de luni avem un nou invitat. Stai cu 👀 pe noi.

Aluziva: de când am copii, 70% din cărțile lecturate au fost ascultate

Petrece cel mai mult timp găsind soluții acolo unde cei mai mulți dintre noi nici nu își fac timp să observe lipsuri sau probleme. Cu o determinare greu de egalat și o echipă inspirată de fapte bune, reușește să fie cel mai activ influencer atunci când vine vorba de cauze sociale. Asociația Aluziva a investit anul acesta peste 45 000 de euro în educație, oblojind rănile unui sistem deficitar și încercând să aducă sperața unui prezent apropiat de normalitate. Astăzi învățăm despre cum putem să facem bine, cu Alina Greavu aka Aluziva.

În săptămâna 21 - 27 noiembrie găsești pe pagina de Recomandări a aplicației

câteva titluri selectate chiar de Aluziva din biblioteca ei de pe Voxa.

Ești curios ce citește?

Descoperă raftul Aluzivei

Aluziva, fata care strânge bani pentru ambulanțe, Diva care și-a dat demisia în direct… Ce simți că te-ar mai putea defini profesional și nu ai avut ocazia să evidențiezi până acum?

E o întrebare foarte bună, trebuie să recunosc. Am făcut multe lucruri în multe direcții, deci mi-ar fi greu să aleg între cauze umanitare, educație, activism, parenting etc. Aș putea face un mix între ele, să zicem, și să sune cam așa: femeia care arată că se poate și la noi, care are curaj să spună ce nu se spune și care încearcă să schimbe mentalități și să aducă progres în societatea din România.

Ți-ai dat demisia în direct, ai pus punct unui abuz, ai spus nu. Zilnic, sute, poate zeci de mii de oameni trec prin abuzuri la locul de muncă. De ce crezi că povestea ta este după atâția ani un caz aproape unic, izolat, aproape singurul exemplu de acest gen la care putem să ne raportăm?

Înainte de orice, din păcate, abuzul prin care am trecut eu acum 10 ani nu este unic, nici măcar în domeniul media, și este în continuare actual. Foarte mulți oameni, indiferent de locul lor de muncă, se văd nevoiți să tolereze abuzuri de orice fel din cauza fricii, neîncrederii în propria valoare sau competență, din cauza educației care ne-a învățat că e normal să fie greu la muncă, deci automat lipsa de respect sau nerespectarea drepturilor intră în aceeași categorie, de teama consecințelor, că unii au rate de plătit și copii de crescut și se tem să-și dea demisia, din cauza faptului că unii fac parte din comunități izolate și nu au alte opțiuni etc.

Cazul meu, însă, rămâne unul de referință pentru că mulți se pot regăsi în povestea mea despre exploatare, manipulare și abuz. Cred că dacă mai mulți oameni ar avea curajul să rupă tăcerea, să plece, să acționeze legal, să facă o plângere la poliție sau la ITM, piața de muncă din România s-ar mai curăța.

Prin exemplul personal putem inspira un alt om să-și dea demisia de la un loc de muncă unde nu i se respectă drepturile, unde șeful e abuziv, unde suferă de hărțuire, unde nu e plătit corect sau la timp etc. Înțeleg, însă, că mulți nu ar avea puterea să o facă, din diverse motive, însă noi, ceilalți, avem un soi de răspundere izvorâtă din moralitate și solidaritate, dacă vrei, să o facem în numele celor care nu pot.

sursă foto: Instagram Aluziva

De ce a continuat proiectul Aluziva, cu tot ce înseamnă el?

Pentru că am realizat, încă de la început, că oamenii aveau nevoie și au în continuare nevoie de astfel de voci care să îi reprezinte, pentru că am văzut că mesajele mele pot produce o schimbare în bine, pentru că prin felul meu impardonabil de a fi am ajutat oameni să depășească depresia, să fie mai responsabili cu natura, să organizeze strângeri de fonduri la nivelul comunității lor, să ajute activ cauze umanitare, să aibă curajul de a părăsi un partener sau un loc de muncă abuziv, să aibă mai multă încredere în ei, să se vopsească sau să-și facă la 35 de ani un piercing pe care și-l doreau din adolescență, să meargă la terapie etc. Pe scurt, proiectul ALUZIVA continuă pentru că face mult bine.

sursă foto: Instagram asociatia_aluziva

Ai pierdut trenuri? Ce simți că nu ai făcut la momentul potrivit?

Sincer, regret doar că nu am făcut master la facultate, pentru că lucram deja în presă la momentul respectiv și am considerat că nu îmi mai trebuie. Mi-am propus, însă, ca la 35 de ani să mă înscriu la master sau să încep încă o facultate. Am nevoie de încă o facultate sau de master? Nu. Îmi doresc să învăț mai multe, să mă dezvolt, să mă extind? Da! Drept urmare, am zis că voi face asta la 35 de ani, când copiii mei vor fi puțin mai mari și timpul îmi va permite să mă dedic pe bune învățatului.

Revenind la întrebare, prin gara mea au trecut mii de trenuri, dar am urcat numai în cele potrivite mie de la momentul respectiv. Fiecare decizie pe care am luat-o a fost cea mai bună pentru mine atunci. Dacă e ceva ce n-am făcut încă e pentru că nu e momentul încă sau, de ce nu, nu e pentru mine. Numai timpul îmi va răspunde la dilemele astea.

Mai ai timp să citești? Cum reușești să faci asta?

Încerc să îmi fac timp pentru citit, dar cu siguranță nu reușesc atât cât mi-aș dori. Uneori, după ce adorm copiii, mai fur juma de oră de citit în pat înainte de culcare.

Am mereu o carte în geantă și citesc atunci când întârzie cineva la o întâlnire, când stau la coadă la un ghișeu sau la medic. În rest, prefer să ascult audiobook-uri în timp ce fac mâncare, curățenie sau sunt la volan. Aș putea spune chiar că de când am copii, 70% din cărțile lecturate au fost ascultate, nu citite, din lipsa de timp.

Ce carte ți-ai dori să nu rateze copii tăi?

Cred că universul lui Harry Potter este ceva ce n-aș vrea să rateze copiii mei. E o lume fantastică, frumoasă, idilică din care putem extrage povești de curaj, loialitate, iubire, pierdere, creativitate, prietenie, lucru în echipă, putere interioară, ambiție etc. Romanele Harry Potter sunt și vor rămâne cărțile de referință ale copilăriei mele, în care evadăm în momente dificile și care mă făceau să uit de realitatea mea, nu așa frumoasă câteodată.

sursă foto: Instagram Aluziva

Ce voce ai considera potrivită pentru a-ți nara biografia?

Dacă vorbim de România, mi-ar plăcea să-mi nareze biografia Oana Pellea. La nivel internațional, Marion Cotillard sau Charlotte Gainsbourg, actrițele mele preferate.

Dacă ai avea toată puterea și mijloacele din lume, cum ar suna a doua zi un Breaking News despre tine?

ALUZIVA a dărâmat sistemul de învățământ și a introdus educația finlandeză în școlile de stat din România.

Spune-mi 2 lucruri/evenimente/oameni care au reușit să te influențeze cu adevărat.

Demisia mea de la DIGI și gestul de a publica un video despre asta au pavat drumul pe care merg astăzi și, desigur, nașterea copiilor mei - care m-au făcut să înfloresc ca femeie, să cresc, să mă dezvolt, să mă deștept, să-mi deschidă ochii cu privirea la miile de mame și copii din România care au nevoie de ajutor.

Cum definești egalitatea?

Pentru mine, este egalitate când eu, tu și oricare alt om de pe pământ avem aceleași drepturi în fața legii, când avem acces la hrană, educație, viață demnă și decentă, indiferent de rasă, culoarea pielii, gen, mediu de proveniență, orientare sexuală, credințe religioase etc., aspecte care de multe ori ajung să dividă mulțimile.

Din păcate, egalitatea nu există cu adevărat, cu precădere egalitatea de șanse - un copil născut lângă o groapă de gunoi din Siria nu va avea în viața lui egalitate de șanse cu un copil născut într-o familie bogată din New York. Oricând ne-am bate cu pumnii în piept pe principii de egalitate, asta e realitatea lumii triste și nedrepte în care trăim.

Ce te-a determinat să începi călătoria descoperirii de sine?

Dorința de a evada dintr-un mediu care nu-mi făcea bine, dorința de a acumula cât mai multe cunoștințe despre mine și lumea din jur, de a reuși în viață, cu scopul de a fi un om bun, un om deștept, un om mai capabil, care să schimbe lumea în bine, atât cât poate.

Sunt mulți oameni care doresc să fie activi din punct de vedere social însă nu au poate informația necesară despre primii pași. Cum începi, concret?

Am avut chiar recent două prezentări pe tema asta, numite “Cum să faci lumea un loc mai bun; un scurt ghid despre civism, activism și implicare socială” - una dintre prezentări va apărea pe canalul de Youtube internațional TED Talks.

În câțiva pași simpli: identifică o cauză care te atinge, fă un research ca să afli dacă nu există deja oameni sau comunități interesate de aceeași cauză, află sau întreabă cum te poți implica și cum poți ajuta, vorbește despre cauza ta cu prieteni, familie, colegi etc. și folosește social media pentru a amplifica mesajul, pentru a aduna cât mai mulți adepți, pentru a atrage atenția autorităților, mass mediei etc.

sursă foto: Instagram Aluziva

Ce provocare ai lansa tuturor influencerilor din România?

Să se folosească de notorietatea lor pentru a trage semnale de alarmă în orice direcție socială sau civică vor ei, să doneze recurent și, o altă idee, să doneze hainele scumpe pe care nu le mai poartă unor ONG-uri care le pot vinde la licitații, bani cu care apoi să susțină cauze sociale, de mediu, de educație etc.

Este important să vorbim despre lucrurile bune pe care le facem? De ce?

Pentru că prin puterea exemplului îi putem inspira pe alții să facă același lucru în comunitățile lor, pentru că vorbind despre faptele bune pe care le facem încurajăm oamenii să ni se alăture și astfel să fim mai puternici împreună, pentru că avem nevoie cu toții să vedem că mai există și oameni buni pe lumea asta, că se poate, că avem șansa să progresăm, că se întâmplă și lucruri pozitive în jurul nostru, nu numai știri nasoale, sărăcie, abuz, violență, tristețe, corupție, moarte, nedreptate etc.

Care e răsplata ta pentru ceea ce faci?

Ideea că un copil nu a ieșit iarna în papuci din casă sau că nu s-a culcat flămând datorită muncii mele. Răsplata mea constă în miile de mesaje prin care oamenii îmi mulțumesc pentru ceea ce fac, indiferent că i-am ajutat personal cu ceva sau doar am ales să vorbesc sincer despre ce nu se vorbește.

Răsplata mea e că am venit pe lumea asta și voi pleca de aici mulțumită cu ce am ales să fac cu experiența mea umană, lăsând lumea un pic mai bună decât era când am venit.

Ai o cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri, pentru eternitate. Ce ai alege?

O poză de familie pe care am făcut-o cu Adi și copiii când erau ei mici, prezentarea “Cum să faci lumea un loc mai bun; un scurt ghid despre civism, activism și implicare socială” și o pălărie.

🎩 Ai chef de o faptă bună? Lasă-te inspirat și implică-te în proiecte cu Asociația Aluziva. Ca să fii bun ai nevoie de mult mai puțin decât ai crede.

---

Nu uita, în fiecare zi de luni avem un nou invitat. Stai cu 👀 pe noi.