top of page
Caută
    • 24 oct. 2022
    • 6 min de citit

Diana Cosmin: E perfect în regulă să trăiești o viață pe care alții n-o înțeleg

În fiecare luni, Voxa, îți oferă prilejul de a cunoaște un om prin intermediul cărților pe care le citește. Realizăm un interviu #altfel, disponibil și în format audio în aplicație, iar pe pagina de recomandări vei găsi timp de o săptămâna un raft personalizat cu titluri alese de persoana respectivă.


Scrie de când se știe, dintr-o pasiune crescută cu răbdare, zi de zi. A fost redactor - șef la Forbes Life și Up by Forbe. Rubrică lunară în revista Cosmopolitan România s-a transformat în prima sa carte - Poveștile unei inimi (disponibilă și pe Voxa). Diana Cosmin se regăsește cel mai bine în proiectul său de suflet Fine Society. Acesta este locul care i-a permis să renască, unde spune povești ce emoționează prin onestitate și curaj, din 2016. Astăzi învățăm despre forța eliberatoare de a fi tu însuți.



1. Cum ar descrie-o Diana Cosmin de acum 20 de ani, pe Diana Cosmin de azi?


„Mi-ar plăcea să pot să fiu și eu cândva atât de relaxată cum e fata asta. Știe exact ce vrea și se cunoaște atât de bine. Mi-ar plăcea să am și eu o viziune atât de clară despre cine sunt”


2. Ce nu aș fi zis niciodată despre tine?


Că sunt foarte introvertită. De multe ori oamenii au impresia că sunt rece sau inabordabilă, dar eu de fapt sunt doar timidă și stau în banca mea. E felul meu de a fi, cu care am făcut pace abia de curând, mulți ani am crezut că e un defect. Dar pur și simplu așa sunt și e loc pe lume și pentru noi, „liniștiții” :)


Și probabil n-ai fi zis că sunt o justițiară. Nimic nu mă revoltă mai tare decât nedreptatea și lipsa de respect. Iau foc instantaneu.



3. De la ce a pornit proiectul Fine Society și mai ales… de ce a continuat?


Îmi doream un loc doar al meu, în care să scriu doar despre lucrurile care îmi plac și în care cred, despre experiențe și pasiuni. Ca o galerie mică, al cărei curator exclusiv să fiu eu. Nu voiam să poarte numele meu, ci să fie un loc în jurul căruia să pot strânge o comunitate de oameni cu interese similare. A început ca o joacă și a continuat fiindcă am avut norocul unor cititori extraordinari, care m-au provocat mereu să scriu tot mai mult și să-i surprind mereu cu idei noi. Sunt oameni care iubesc să citească și sunt o comunitate specială. Nu doar pentru că sunt ai mei, dar sunt oameni cu gusturi și opinii nuanțate, cu care poți să ai discuții complexe și palpitante.



4. Despre ce nu ai scrie niciodată? Este vreun subiect pe care nu l-ai aborda?


Nu spun niciodată niciodată, dar evit să scriu despre lucruri la care eu consider că nu mă pricep suficient sau care nu-mi trezesc suficientă curiozitate și interes cât să învăț despre ele și să scriu după aceea.


5. Cele sunt cele mai importante lucruri pe care le-ai învățat în timpul anului în care ai călătorit în jurul lumii?


Nu am avut un anumit an de călătorit în jurul lumii, am făcut doi ani de masterat în patru locuri din lume și apoi prin prisma profesiei am călătorit mult, uneori aveam și patru zboruri pe lună. A fost un ritm care s-a păstrat constant până în pandemie, iar acum începe să se reia.


Chiar înainte să izbucnească pandemia, am călătorit șase luni aproape neîntrerupt, o combinație de proiecte profesionale și mici episoade de vacanță alipite între proiecte. Ne-am întors fiindcă deja se vorbea despre pandemie și la câteva săptămâni a urmat lockdown-ul.


Cele mai importante lucruri pe care le-am învățat din toate călătoriile au fost relaxarea, conexiunea cu mine însămi și acceptarea mea exact așa cum sunt. Cunoscând mai multe culturi, m-am așezat mai bine în propria persoană, dar m-am și schimbat mult și mi-am rafinat gusturile, dorințele, opțiunile de viață. Călătorind, îți dai seama mult mai bine ce vrei și ce nu, ce ți se potrivește și ce nu, este cea mai bună școală de viață.



6. Care sunt lucrurile fără de care nu pleci atunci când călătorești?


Până acum vreo 2 ani ar fi fost o listă lungă, dar am devenit un călător mult mai relaxat. Anul ăsta am călătorit aproape doar cu bagaj de mână. Deloc întâmplător, ultima carte citită anul trecut, la final de an, se numea „Viajar ligero. La vida con equipaje de mano”, de Gabriele Romagnoli. M-a atins mult, chiar dacă nu era despre bagaje, ci despre filosofia vieții, și se pare că a avut consecințe în obiceiurile mele.


Ce am mereu la mine însă: o pereche de încălțări comode, fiindcă eu merg mult pe jos; o agendă cât de mică în care să pot scrie (eu îmi țin agenda fizic, pe hârtie), un fular (nu eșarfă, fular) fiindcă sunt friguroasă și neaparat crema de protecție solară.


7. A fost vreo carte care te-a determinat să faci o schimbare semnificativă în viața ta, imediat?


Da, au fost mai multe și în diferite momente ale vieții. În copilărie m-au influențat mult romanele lui Jules Verne, m-au făcut să visez și să încerc să fiu mai îndrăzneață, să-mi doresc mai mult de la mine și de la lume.


La maturitate m-au ajutat foarte mult, în perioada de burnout, cărțile care explicau mecanismele psihicului și conexiunea dintre minte și corp. Inclusiv „Magia Ordinii” a lui Marie Kondo a avut un efect instantaneu, pentru că mă simțeam profund împovărată în acel moment și a fost ca o undă verde care mi-a permis să fac ordine în viața mea. A declanșat un proces lung și eliberator.


Știu că sună a clișeu, dar realmente din fiecare carte citită am rămas măcar cu o idee care m-a schimbat. Chiar dacă nu a fost poate ceva radical, cuantificabil instant, în timp s-au văzut efectele. Ca dovadă, sunt un cu totul alt om față de acum 5 sau 10 ani, ca maturitate, gândire, dorințe, ca tot.



8. Din ce se naște creativitatea?


Cea mai frumoasă definiție mi-a dat-o într-unul dintre primele mele interviuri designerul Carla Szabo: creativitatea e ca un curent electric care trece prin noi. Nu ni se datorează, dar suntem datori să-l folosim cât de bine putem. Mi-a rămas în minte fiindcă sunt în asentimentul ei.



9. Ce faci atunci când nu mai poți?


Mă odihnesc. Nu cred în acea sintagmă cu „Și când nu mai poți mai poți puțin”. E toxică, fără supărare. Uneori, când nu mai poți trebuie pur și simplu să-ți dai voie să respiri o secundă, să-ți tragi sufletul, să fii blândă cu tine. Nu să te biciui ca să continui cu orice preț. Am învățat marea lecție de a-mi DA VOIE să mă odihnesc, când e cazul.



10. Povestește-mi două lucruri care te-au influențat major în viață (persoane, evenimente, locuri, povești, etc)


M-a influențat Olanda, primul loc în care am plecat de acasă și unde am locuit singură pentru prima dată. Acolo mi-am început masteratul (care a continuat apoi în alte trei orașe din Europa) și a fost locul care și-a pus cel mai tare amprenta asupra mea. M-a schimbat ca om, ca viziune asupra lumii.


Apoi m-a schimbat foarte mult momentul în care am intrat în burnout. Mi-a răsturnat ierarhia priorităților și m-a adus înapoi la lucrurile simple, care contează. A fost un reset.



11. Dacă ai avea puterea să dai o lege valabilă de mâine în orice colț al lumii, care ar fi aceea? De ce?


Ar fi o lege care ar garanta că niciun animal de pe lumea asta nu ar mai putea să fie abuzat în niciun fel. Pentru că iubesc animalele.



12. Ce te-a făcut să scrii Poveștile unei inimii, carte disponibilă și pe Voxa?


”Poveștile unei inimi” e o carte care îmi pare acum din altă viață. Aveam 27 de ani când am scris-o și a fost prelungirea rubricii pe care o aveam atunci în revista Cosmopolitan. O rubrică despre cum e să fii single, fiindcă eu am fost așa mulți ani. Primeam multe mesaje de la cititoare care se încheiau cu „Ar trebui să scrii o carte…”... așa că am scris-o. A fost o experiență care mi-a adus multă bucurie.



13. Ce voce ai vedea potrivită pentru a-ți nara autobiografia?


Irina Margareta Nistor. Sau Mihai Cabel, vocea desenelor animat ale copilăriei. Sunt o nostalgică.



14. Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri (nu neapărat fizice, palpabile), pentru eternitate. Ce ai alege?


Cred că aș alege trei amintiri, trei momente, și nu neaparat lucruri majore, ci momente mici și în retrospectivă… perfecte: o anumită după-amiază de vară de când aveam 6 ani, un moment din copilăria mea ardeleană când priveam lumea din vârful dealului, o clipă de liniște în fața mării. Lucruri mici care sunt de fapt mari.


15. După ce se ghidează viața ta în prezent?


”E perfect în regulă să trăiești o viață pe care alții n-o înțeleg”.

 

Cărți recomandate de Diana Cosmin

*regăsite pe pagina de Recomandări în aplicația Voxa pe Raftul Diana Cosmin, în săptămâna 24 - 30 octombrie 2022


  1. Slavenka Drakulic - PATUL FRIDEI

  3. Valerie Perrin - TREI

  4. Mark Manson - THE SUBTLE ART OF NOT GIVING A FUCK (în engleză, neaparat)

  6. Anna Gavalda - O IUBEAM

  7. Care Santos - POFTĂ DE CIOCOLATĂ

  8. Camelia Cavadia - SUFLETUL LUMII

  11. Adam Silvera - AMÂNDOI MOR LA SFÂRȘIT

  12. Suleika Jaouad - ÎNTRE DOUĂ LUMI

  13. Tatiana Niculescu - REGELE ȘI DUDUIA

  14. Laura Imai Messina - CE ÎNCREDINȚĂM VÂNTULUI



    • 17 oct. 2022
    • 10 min de citit

Ruxi Gîdei: Nu vom deveni monumentul unui obicei pierdut, nu acum

Actualizată în: 5 dec. 2022

În fiecare luni, Voxa, îți oferă prilejul de a cunoaște un om prin intermediul cărților pe care le citește. Realizăm un interviu #altfel, disponibil și în format audio în aplicație, iar pe pagina de recomandări vei găsi timp de o săptămâna un raft personalizat cu titluri alese de persoana respectivă.


Dedicăm săptămâna aceasta Ruxandrei Gidei, creator de conținut și inițiatoarea platformei 4fără15. A reușit să strângă o comunitate ce nu mai poate fi ignorată, vorbind despre un subiect care nu reușea să genereze prea mult interes - cărțile. Azi învățăm despre cum poți să fii schimbarea pe care vrei să o vezi în lume.




1. Cum ai prezenta-o pe Ruxandra Gidei lui Mungi - un monstruleț care transformă în stană de piatră pe toți cei care citesc, au citit vreodată sau iubesc foarte mult cărțile😁 ?



Mungi, poți încerca să ne răpești dragostea pentru literatură, dar cititorii sunt nemuritori și n-ar putea să-ți fie victime. Ruxandra Gîdei are alături o armată mai numeroasă de oameni îndrăgostiți de literatură decât te-ai aștepta, și știm surprinzător de multe despre leacuri, vrăji, lupte cu monștri legendari. Nu vom deveni monumentul unui obicei pierdut, nu acum.


2. De ce 4fără15? Cum a început totul și mai ales, de ce a continuat?


Am început să vorbesc despre cărți pe internet în vara de dinaintea primului an de facultate, unde urma să studiez literatură engleză și română. Cred că la mijloc erau nevoia de apartenență, dorința de a avea niște parteneri de discuție în contextul în care niciunul dintre prietenii mei apropiați nu citeau, iubirea pentru literatura română contemporană… și poate senzația că studiile universitare mi-ar putea oferi ceva legitimitate în discuțiile despre literatură. Dar nu știam foarte bine ce fac, nu-mi amintesc să fi avut vreun scop precis în minte.


Știam sigur, în schimb, că voiam să se vorbească ceva mai mult despre ce se scrie acum în România, despre oamenii foarte reali și vii care publică și de care poate nici nu afli că există în timpul școlii. Cum în sfera vloggerilor de carte nu prea auzeam să se discute despre literatură română recentă și contemporană, am vrut să deschid eu conversația – din dorința asta s-a născut 4fără15, care trimite la celebrul poem al lui Virgil Mazilescu, „patru fără un sfert”.


A continuat pentru că ideile nu au încetat să îmi vină, pentru că-mi plăcea mai mult decât orice să lucrez la videoclipurile astea despre cărți ca pentru niște adevărate proiecte creative, pentru că iubesc să interacționez cu alți cititori, și pentru că am găsit un interes mult mai mare decât m-aș fi așteptat atunci când vine vorba de literatură... pe o platformă dedicată în principiu divertismentului. Apoi, aș minți dacă aș spune că nu mă atrăgea încă de la început ideea unei arhive, la care să mă întorc și care să-mi arate evoluția mea ca cititoare, în timp.



3. Care a fost momentul în care ai realizat ce înseamnă 4fără15 pentru comunitate?


Momentul în care am fost nominalizată pentru unul dintre premiile Superscrieri, “Acti-vloggerul anului 2021”, a declanșat sigur ceva în mine. Cred că atunci am conștientizat pentru prima oară câtă responsabilitate are cineva care reușește să aducă literatura în atenția unui public de câteva zeci de mii de oameni, într-o țară în care știm că se citește totuși atât de puțin. Țin minte, însă, că eram tare obosită atunci, anul trecut, din cauza ultimului semestru de facultate și a tuturor proiectelor extra-academice pe care mi le asumasem din teama de a-i refuza pe ceilalți (cu toate că unele nu îmi aduceau niciun fel de satisfacție). Alunecam sigur către burnout, iar în câteva luni senzația aia de epuizare s-a transformat într-un episod depresiv destul de crunt, din care a durat ceva timp să îmi revin. Așa că luni întregi nu am fost bine, mă copleșeau până și cele mai ușoare sarcini și îmi era din ce în ce mai greu să cred că-mi voi recăpăta dorința aceea să fac din lumea în care trăiesc un loc un pic mai bun.


Un an mai târziu, în primăvara lui 2022, am câștigat acest premiu, iar asta fix într-un moment în care începusem deja să-mi fabric noi scopuri pentru care să înaintez în domeniul meu. Poate că nu știu încă ce aș vrea să devin mai exact „când mă fac mare”, sau ce formă ar trebui să-și asume proiectul ăsta al meu astfel încât să aducă o schimbare reală în comunitate, dar cred că mă apropii de niște răspunsuri cu timpul.


Au existat multe momente și mesaje care m-au motivat să continui – cel mai tare m-au surprins răspunsurile din interiorul lumii literare, la care nici nu-mi propusesem să ajung. De exemplu, când o scriitoare română dragă mie a scris admirativ despre munca mea din online, numind ceea ce fac o super putere și comparându-mi activitatea cu cea a unei instituții. E nu încurajant, ci de-a dreptul electrizant să te simți ascultat la nivelul ăsta, să ai parte de atâta încredere din partea celor care te urmăresc. Exact de asta mi-am promis mie însămi că voi încerca, prin tot ce fac mai departe, să dau înapoi comunității.



4. Dacă ai avea puterea să dai o lege valabilă de mâine în orice colț al lumii, care ar fi aceea? De ce?


M-aș ocupa de o distribuire mai justă a averii, astfel încât sistemul să nu mai favorizeze acele câteva excepții care dețin deja miliarde, în detrimentul majorității sărace. Cred că am putea porni de aici ca mai târziu să creștem participarea culturală – să vedeți câți oameni și-ar permite atunci să se îndrepte și către lectură, să contemple viețile și deciziile unor personaje fictive și să își cultive sensibilitatea artistică.



5. Spune-mi 2 lucruri/ evenimente/ oameni care au reușit să te influențeze cu adevărat.


Pe de o parte, doamna profesoară care mi-a predat literatura engleză în liceu m-a ajutat să îmi regăsesc pasiunea pentru lectură și, odată cu ea, cred că și o curiozitate generală în legătură cu tot ce mă înconjoară. Cu lumile ei fictive, literatura te poartă în niște zone în care nici nu știai că vrei să ajungi, și prin polifonia ei cred că are puterea să trezească în tine dorința de a ști mereu mai mult.




Pe de altă parte, cred că situația educației în România m-a influențat și mă influențează în continuare – mă întristează să văd că anii trec și educația rămâne undeva la margine, mă întristează că batem pasul pe loc și că avem atâția oameni de-a dreptul nepotriviți în poziții importante. Dacă pot să trișez cu un al treilea eveniment care m-a influențat, ar fi continuarea studiilor în Olanda, privilegiu care îmi dă ocazia să observ cum se cercetează pe bune când unei țări îi pasă de educație, iar asta mă influențează sigur în dorința de a contribui cum pot la situația de acasă.








6. Să ne imaginăm că de mâine nu mai există cărți pe pământ. Ce ai face? Cu ce ți-ai ocupa timpul?


Iubesc literatura și, într-un fel, chiar mi-am construit viața în jurul ei. Ar fi o tragedie pentru mine să dispară. Dar există atâtea nedreptăți în lume încât sunt convinsă că nu m-aș plictisi – ba chiar m-ar provoca să fiu ceva mai atentă la tot ce mă înconjoară, la destinul unor oameni cât se poate de reali.


Dacă n-ar fi existat literatura, poate că aș fi studiat sociologia și mi-aș fi căutat o cauză pentru care să lupt în felul meu – într-o fază inițială, probabil tot dintr-un colț al internetului și, odată cu experiența, prin muncă de teren și cercetare (să știi că dacă-mi iei ficțiunea în scenariul ăsta ipotetic, n-o să te las să scapi și de cărțile de specialitate). Iar când vine vorba de cauze urgente la noi, din păcate avem atâtea din care putem alege: egalitate de gen în România, participare culturală chiar făcând abstracție de cât și cum se citește, educație sexuală, educație în general.


7. Dacă ar fi să citești un singur gen literar până la finalul vieții, care ar fi acela? De ce?


Norocul meu e că nu cred într-o separare foarte clară a genurilor – de exemplu, aș putea să citesc un volum de poezie, dar poemele să semene mai degrabă cu proza decât cu acel tip de poezie pe care o cunoaștem noi în școală – o poezie cuminte, predictibilă și ușor încadrabilă în tipare. Dar nu știu, o să zic totuși vag că aș rămâne la epic, pentru că are toate mecanismele să dezvolte niște idei cât se poate de complexe, și pentru că aș putea citi orice între Ulise, romane contemporane românești și așa-zisele lecturi ușurele, „de plajă”.


8. Abandonezi lecturile sau citești până la ultima pagină, indiferent de situație?


Din păcate, cel mai des mi se întâmplă să abandonez lecturi fără ca măcar să-mi doresc, pentru că ajung, dintr-un entuziasm excesiv și prin prisma studiilor, să citesc prea multe cărți deodată și să le pierd șirul. Niciodată nu mi-a plăcut să las o carte neterminată, însă am învățat în ultimii ani că încăpățânarea asta costă timp prețios, iar numărul la care poate un om să ajungă într-o viață e oricum mult prea mic. Cred că e foarte ok să te consolezi cu gândul ăsta când abandonezi o carte. Așa că depinde mult de motivul pentru care o citesc – pentru școală, pentru un nou vlog, pentru un club de carte sau numai și numai pentru mine. Fiecare cere o abordare diferită.


9. Ruxandra Gidei a citit până pe 17 octombrie 2022 ... cărți.


Nu destule cât să dispară senzația aia de neputință, de micime oricând mă confrunt cu rafturile pline ale unei biblioteci. Până acum, anul acesta cred că am dus la capăt în jur de 60 de cărți. Nu am numărat încă exact și plănuiesc de multă vreme să-mi iau o zi pentru inventariat, dar cumva gândul îmi și provoacă anxietate, tocmai pentru că tind să pun o presiune absolut stupidă pe mine însămi și, în ritmul în care se publică, mă copleșește numărul de cărți pe care nu l-am citit.


Iar dacă e să mă gândesc la numărul de cărți pe care le-am dus la capăt de când mi-am regăsit iubirea pentru literatură, în liceu, probabil ar fi în jur de 450… noroc că de când am început masterul sunt navetistă în Olanda, ceea ce înseamnă că am ceva timp zilnic să ascult cărți în timp ce pedalez spre facultate, haha.


10. Ai vreo rutină pe care o respecți atunci când decizi să citești? Vreun loc preferat?


Cred că nu aș mai citi deloc dacă aș face din rutină o nevoie – e oricum greu să le înghesui pe toate într-o singură zi, să te constrângi în felul ăsta mi se pare de-a dreptul neproductiv. Locuri preferate sigur că am: pe malul unui râu (de exemplu acasă, în Oradea), într-o cafenea în compania altor cititori, într-un pat cald înainte de culcare.



11. Care crezi că sunt cele mai importante 3 avantaje pe care tinerii le au și de care ar trebui să profite?


Faptul că au tot timpul din lume să o dea în bară și s-o ia de la capăt – ceva ce multă vreme am refuzat să conștientizez, și cred că m-a ținut în loc.


Faptul că e mai ușor ca niciodată să-și găsească aliații, să se unească și să vorbească în fața nedreptăților.


Faptul că au în fiecare zi resursele să învețe ceva nou, să-și schimbe complet interesele și să se lipească fără probleme de cei cu mai multă experiență.


12. Ce faci atunci când nu știi ceva?


Inițial m-am gândit că anii de facultate m-au învățat cum să răscolesc cât mai eficient internetul și ‘arhivele’ atunci când am nevoie de răspunsuri, dar apoi mi-am dat seama că sunt atâtea întrebări de bază referitoare la literatură, de exemplu, pentru care nu am reușit să găsesc răspunsuri nici măcar după ce am obținut o diplomă de licență în domeniu. De ce citim? Ce e literatura? Care e utilitatea ei azi și cum va schimba lumea? De fapt, în zona asta a umanioarelor, e foarte comun să ți se răspundă la întrebări cu și mai multe întrebări, iar de cele mai multe ori nici nu există răspunsuri fixe, ceea ce poate fi o sursă imensă de frustrare câteodată.


Deci cum procedez în situația asta? Am și un exemplu concret, legat de motivele pentru care citim și pentru care ar trebui să menținem literatura vie. Când am absolvit facultatea, am început să interacționez cu tot felul de oameni din afara bulei mele literare și m-am găsit tot mai des în postura celui care trebuie să-și apere domeniul. Cred că vă puteți imagina câteva dintre întrebările pe care le primește un absolvent de Litere: bine-bine, dar ce faci de fapt cu literatura? La ce bun să o studiezi și… de ce să promovezi cititul? Ni se tot spune din școală că e important să citești, da’… ce rost are de fapt? Și între-adevăr, îmi dădeam seama că pare mai mult o minciună nefondată în contextul în care acordăm atât de puțină atenție scriitorilor contemporani.


Destul, deci, cât să declanșeze o criză existențială. Așa că am început documentarea pentru un videoclip pe tema asta, pe care l-am denumit provocator “literatura e complet inutilă?”. Cred că cele mai bune videoclipuri pornesc din nevoia asta de a-mi răspunde singură la niște întrebări complicate, și aceeași nevoie îmi imaginez că stă și în spatele celor mai interesante proiecte de cercetare. Astea sunt cele două medii în care operez eu când nu știu ceva – fie încep documentarea pentru un videoclip, fie mă apuc să scriu un eseu, fie merg la facultate și îmi chinui profesorii cu întrebări dificile, în speranța că m-aș putea apropia așa de un posibil răspuns.


13. Ce nu aș fi zis niciodată despre tine?


Poate n-ai fi zis că am urât să citesc o bună bucată de timp, din cauza modului în care ne era prezentată literatura în școală. Eram printre acei liceeni care ar fi urmat profilul filologic la liceu doar “ca să scape de mate”, nicidecum ca să aflu mai multe despre literatura universală, civilizații antice sau istoria filosofiei. Așa că acum înțeleg foarte bine gândirea aia conform căreia literatura e doar o pierdere de timp, o piedică în calea adevăratelor bucurii de care poți să profiți în viață: inacțiune, divertisment pur, momente cu prietenii.


14. Ce carte ai recomanda unui om care nu a citit niciodată?


Nu cred în recomandări universale, însă mi-ar plăcea mult să ascult povestea de viață a acelui om și să mă gândesc la o carte care cred că ar avea potențialul să îl / o provoace, într-un sens sau altul – ar trebui fie să cunoască un personaj fictiv în a cărui poveste să se regăsească, fie aș căuta ca acea carte să-i zdruncine o credință fundamentală, să îl / o invite la introspecție și autocritică. Haha, probabil i-aș pune câteva întrebări ca astea și m-aș apropia de o posibilă ficțiune. În orice caz, am lucrat ca bibliotecară timp de câteva luni în timpul facultății, iar momentele în care un străin își punea încrederea în recomandările mele de lectură îmi erau cele mai dragi.


15. Ai o cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri, pentru eternitate. Ce ai alege?


Empatia, pe care și literatura o cultivă. Motivația pentru a aduce schimbări bune în lume, care cred că ar trebui să ne ghideze mereu. Și Reziliența, pentru când ne luăm o palmă de la viață și ne simțim mai mici decât problemele pe care încercăm să le rezolvăm.

 

Cărți recomandate de Ruxandra Gîdei


*regăsite pe pagina de Recomandări în aplicația Voxa pe Raftul Ruxandra Gîdei, în săptămâna 17 - 23 octombrie 2022


Prietena mea genială, Elena Ferrante

Leac de criză, Ion Luca Caragiale

Zenobia, Gellu Naum

Exuvii, Simona Popescu

Promisiunea, Damon Galgut

rezistență, Alina Purcaru

Alwarda, Ruxandra Novac


 

Pe Ruxi Gîdei (4fără15) o găsiți pe...












    • 10 oct. 2022
    • 7 min de citit

Camelia Cavadia: Ultimii ani din viața mea de până acum au fost și anii cei mai curajoși...

În fiecare luni, Voxa, îți oferă prilejul de a cunoaște un om prin intermediul cărților pe care le citește. Realizăm un interviu #altfel, disponibil și în format audio în aplicație, iar pe pagina de recomandări vei găsi timp de o săptămâna un raft personalizat cu titluri alese de persoana respectivă.


Începem seria de interviuri cu Camelia Cavadia, scriitoare și narator Voxa. Filtrul pe care aceasta îl aplică lumii prin intermediul cărților sale este unul ce trece direct prin suflet. De aici s-a născut probabil una dintre cărțile disponibile pe Voxa în format audio și e-book - Sufletul Lumii. Hotărăște să pună condeiul pe hârtie după 44 de ani de dubii și amânări. O lecție deschisă despre mirajul viselor împlinite.




1. Cum ai prezenta-o pe Camelia Cavadia unui mic extraterestru, proaspăt ajuns pe pământ 😁?


Ai început cu o întrebare foarte grea, pentru că eu mă văd altfel decât mă văd ceilalți și nu știu cât de obiectivă pot să fiu. Pentru mine o să rămân, probabil, întotdeauna un om modelat de timiditatea lui excesivă, un om care a învățat să trăiască cu neajunsurile lui, cu fricile lui incomensurabile, căruia i-a dat mult de lucru acest fel de a fi, dar care a ajuns, în cele din urmă, să se accepte. Ultimii ani din viața mea de până acum au fost și anii cei mai curajoși, în care m-am expus în toată vulnerabilitatea, în primul rând prin cărțile mele și apoi, ca un efect sau rezultat al acestora, prin felul meu de-a fi, chiar dacă asta a însemnat un val uriaș de emoții cărora le-am făcut față mai mult sau mai puțin.



2. Ce te-a determinat să începi să scrii prima dată?


Când am început să scriu la primul meu roman, „Vina”, simțeam nevoia să fac și altceva în afara serviciului care, într-un fel, mă definea și îmi ocupa cea mai mare parte a vieții. Am început să scriu din dorința de a mă reconecta cu mine, de a afla cine sunt cu adevărat și, nu în ultimul rând, de a încerca să-mi împlinesc o dorință mai veche, pe care o lăsasem mult în urmă și pe care nu încercasem, de fapt, niciodată să o îndeplinesc. Am spus undeva că înăuntrul meu era un vis mic, cât o nucă, pe care am simțit nevoia să-l protejez într-o carcasă tare, astfel încât să nu ajungă nimeni la el și să mi-l ia. Era un vis de pe vremea când mintea nici măcar nu-l putea proiecta prea bine, iar la un moment dat părea mai ușor să-l las să se stingă decât să-l aduc la lumină. Știu că poate părea ciudat, dar pe mine înaintarea în vârsta m-a ajutat să înțeleg trecerea ireversibilă a timpului și faptul că pentru unele lucruri ar putea fi prea târziu la un moment dat. Aveam 44 de ani când m-am apucat de scris și o mare nevoie de a adăuga ceva vieții mele, ceva care să mă împlinească într-un mod profund, să mă bucure, să mă tulbure, să mă emoționeze, ceva al meu care să mă scoată din inerția în care uneori aveam impresia că trăiesc.



3. Au fost momente în care ai amânat să așezi pixul pe hârtie și să începi să scrii? Care au fost motivele?


Da, practic până m-am apucat să scriu, toată viața mea a fost o amânare. Nu una conștientă, dar, privind în urmă, simt că așa a fost.



4. Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, care simți că te-a vulnerabilizat cel mai tare?


Fiecare în felul ei a făcut asta, în măsura în care m-a și întărit, dar cred că cel mai mult m-a vulnerabilizat „Purgatoriul îngerilor”. Am „locuit” în carte, în mijlocul personajelor, vreme de 3 ani, cât am lucrat la ea, m-am documentat pentru ea și pot spune că nu mi-a fost deloc ușor. Uneori aveam impresia că e prea mult, poveștile aflate mă afectau într-un fel în care îmi venea uneori să renunț. Mi-a fost greu să păstrez echilibrul între realitate și ficțiune, să nu dramatizez mai mult decât era cazul, să păstrez vocile distincte, să scriu din perspectiva unor copii, să nu mă implic prea mult în poveste, alteori, dimpotrivă, să nu redau prea jurnalistic, doar din dorința de a cuprinde cât mai multă informație, și tot timpul mi-a fost teamă să nu pierd imaginea de ansamblu. Am scris cartea și din perspectiva mamei din mine, iar lucrul ăsta a fost deseori copleșitor. La un moment dat, am simțit că fiecare poveste nou aflată mă convinge să nu dau înapoi, ajunsesem chiar să simt că am deja o datorie față de copiii dispăruți și de familiile rămase în urmă. Că nu mai pot să renunț, chiar dacă aș vrea. Am scris și rescris mult la carte până a ajuns în forma în care e astăzi, dar am avut și noroc de un editor foarte, foarte bun.



5. Îți amintești cum suna una dintre frazele pe care le-ai tăiat la un moment dat din manuscris?


Nu, și asta pentru că au fost pasaje mari, apoi pagini întregi la care am renunțat cu totul. Atât de mult am editat la „Purgatoriul îngerilor (căci ea e cartea care m-a „chinuit” cel mai tare), încât ajunsesem la un moment dat să nu-mi mai dau seama dacă sună bine sau nu. Uneori mi se părea că am ajuns la o formă mulțumitoare, a doua zi o luam de la capăt și schimbam tot.



6. Este vulnerabilitatea o forță sau un dezavantaj?


Pentru mine, în cea mai mare parte a vieții, vulnerabilitatea a fost o slăbiciune. Una de care m-am rușinat mereu și pe care am simțit cumva nevoia s-o acopăr. Abia după ce am început să scriu mi-am dat seama că ceea ce mă ajută să creez cu empatie și cu garda jos e chiar vulnerabilitatea. Așa că acum sunt împăcată cu felul în care sunt și nu mai pun atât de multă presiune pe mine.




7. Ce ai simțit atunci când ai început să narezi prima frază din Măștile Fricii (primul audiobook publicat pe Voxa)?


Emoție. Una puternică. Ca și atunci când am scris-o. Pentru că e ceva aparte cu fraza aia de început a cărții. M-am trezit cu ea în gânduri și pe buze dimineața. De parcă cineva mi-ar fi spus-o în somn. Numai că nu suna a șoaptă, ci mai mult a strigăt, iar eu n-am făcut decât s-o urmez și să stau cu inima și sufletul deschise. Și dacă tot vorbim despre audiobook-ul „Măștile fricii”, aș vrea să-ți povestesc și despre înregistrarea ultimilor pagini ale cărții pe care pur și simplu nu le puteam citi pentru că mă îneca plânsul. Eram ușor jenată de această emoție virulentă și mă gândeam că e destul de penibil ca autorul să plângă la propriile cărți, cu toate astea, nu-mi puteam depăși emoțiile. Abia citind-o cu voce tare mi-am dat seama că autorul nu se desparte niciodată definitiv de personajele sale și că tot ceea ce i se întâmplă unuia, i se întâmplă și celuilalt, chiar dacă vorbim de vieți din planuri diferite. Iar asta a fost o revelație pentru mine, pentru că nu mă așteptam ca la 7-8 ani de la scrierea acestei cărți să existe în continuare o conexiune atât de vie între mine și personaje.



Iar bunica se pricepea de minune să amestece văzutul cu nevăzutul și să transforme totul în magie. - Sufletul Lumii


8. Ce iubea să facă copilul Camelia?


Iubeam să merg desculță la țară prin țărână sau prin iarbă, să ascult poveștile bunicilor, să

merg cu mamaia la vie (sau oriunde), să mă joc și-abia mai târziu să citesc.



9. Ce este magic pentru tine?


Unele întâlniri sunt magice; unele momente, clipe, iubiri, atingeri, sunete, sclipiri, spectacole ale naturii și acele stranii și inexplicabile coincidențe. Oamenii sunt magici, prieteniile, legăturile ce se nasc de niciunde și care nu mai pot fi desfăcute de nimic.



… îți trebuie voință, nu glumă, pentru a rezista în mijlocul lui. Și totuși, orașul e locul unde viața începe și se sfârșește în fiecare zi. Te prăbușești noaptea în iatacul lui, pentru ca dimineața să‐i locuiești măruntaiele, să‐ți faci loc printre ele și să trăiești înghesuit, așa cum se poate, cum ți se permite, nu cum ți‐ai fi dorit. - Sufletul Lumii


10. Ce faci atunci când nu mai poți?


Bunicul avea o vorbă: nu mai am, da mai am. Așa și eu. Când nu mai pot, mai pot puțin.

Iar când chiar nu mai pot, fac o pauză, încerc să dorm mai mult sau plec într-o scurtă vacanță și rup ritmul. Mă desprind greu, în general, și, de obicei ajung să mă pot relaxa când vacanța-i pe sfârșite, dar chiar și-așa îmi prinde bine câte-o pauză uneori.




11. Care e locul în care te simți cel mai aproape de tine (real sau imaginar)?


La țară. În locul unde am copilărit și unde de câțiva ani încoace mă mut în perioada verii (asta de când putem lucra de-acasă sau de oriunde). Locul unde am scris „Sufletul lumii”, cartea care mă reprezintă cel mai mult, care mă dezvăluie și arată felul în care văd eu lumea și mă raportez la miracol. E locul unde trăiesc laolaltă cu toate amintirile, mirosurile, dorurile copilăriei mele. Cu bunicii care nu mai sunt, dar care continuă să fie treji în memoria și sufletul meu.



Am scris această carte pentru că mă tem de lumea care va veni, dar, mai ales, mă tem să nu moară POVEȘTILE. Să nu dezbrăcăm de tot lumea de mister sau nu cumva să nu‐l mai recunoaștem când ni se arată. - Sufletul Lumii



12. Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri (nu neapărat fizice, palpabile), pentru eternitate. Ce ai alege?


Dacă aș putea, aș pune BUNĂTATEA, pentru că dintre toate câte sunt, să fii bun mi se pare cel mai important. Bunătatea ar trebui să fie gândul nostru de zi cu zi; sau măcar acela de a nu face rău intenționat. Apoi, aș mai pune o carte și o fotografie cu Pământul, una în care să se vadă natura în toată splendoarea ei.

 

Cărți recomandate de Camelia Cavadia


*regăsite pe pagina de Recomandări în aplicația Voxa pe Raftul Camelia Cavadia, în săptămâna 10 - 16 octombrie 2022


2. Sunset Park și Palatul lunii de Paul Auster

4. O viață măruntă de Hanya Yanaghihara

5. Autobiografia de Jose Luis Peixoto





Tu în care poveste te-ai regăsit mai bine?

  • Sufletul Lumii

  • Măștile fricii

  • Vina

  • Purgatoriul îngerilor, * în curând pe Voxa

You can vote for more than one answer.




bottom of page