top of page
Caută

Ana Barton: E pentru prima dată când o carte scrisă de mine devine audiobook

Ne întoarcem în lumea cărților, direct la sursa din care ele iau naștere - în gândurile scriitorilor. Dedicăm această săptămână unui om care s-a redescoperit prin scris, ce trăiește intens și totodată relaxat. A publicat primul volum la 40 de ani, completând o carieră în publicistică. Astăzi vorbim despre nemurire - câștigată prin bucuria cu care îți trăiești fiecare zi - cu Ana Barton.


În săptămâna 5-11 decembrie găsești pe pagina de Recomandări a aplicației


câteva titluri selectate chiar de Ana Barton din biblioteca ei de pe Voxa.


Ești curios ce citește?





Cum ar descrie-o Ana Barton de acum 20 de ani pe Ana Barton de azi? (Presupunem că nu știu că sunt una și aceeași persoană, dar sunt prietene foarte bune.)


Hei, femeia asta a reușit să crească mare un copil. Ceea ce e uluitor, eu am un copil de un an și uneori mi-e foarte greu, am impresia c-o să rămîn toată viața în casă, copilul are nevoie de mine, nici eu nu-mi văd nicio secundă fără el, cum a reușit femeia asta să crească timp de 21 de ani un copil?

E prietena mea, mă ajută să nu mă mai sperii din orice adiere, cîteodată mă gîndesc c-aș vrea să scriu și să țin în mînă o carte scrisă de mine, ea are multe deja, una publicată foarte recent, mi-a zis că are emoții, mereu are emoții mari cînd trimite o carte în lume.

Nu-mi place că-mi seamănă mult în a nu ști să ceară ajutorul și în a duce totul în spate, ca un melc uriaș. Îmi place că are aceeași naivitate de cînd era mică, e neciobită naivitatea asta. Îmi place că ea, spre deosebire de mine, și-a găsit perechea, eu încă mă chinui să-l fac pe omul de lîngă mine să-mi fie pereche, ea zice că așa ceva nu se poate face: ori e, ori nu e.


Ce te-a determinat să pui pentru prima dată pixul pe hârtie și să scrii?


Singurătatea și frica de ea. Dar nu era pix, era stilou. Așa a rămas pînă azi: stilou. Acum am făcut o pasiune pentru cernelurile verzi și pentru una turcoaz. Nu împlinisem încă șapte ani, sînt născută în decembrie, iar asta era prin vară, cînd mă pregăteam să merg la școală. Știam deja să citesc de la cinci ani, dar scriam numai cu litere mari, de tipar. Ai mei mă luaseră de la bunici, ca să stau cu ei, să fac școala la oraș. Orașul mi s-a părut îngrozitor: oameni mulți, care nu se cunosc unii cu alții, trec pe stradă unii pe lîngă alții și nu se salută. Niciodată nu m-am simțit mai singură ca atunci. Așa am început să scriu, avea mami coli A4, iar eu am scris pe una dintre ele prima mea poezie de copil.



Care a fost momentul în care ai realizat că ești scriitoare?


Aveam patruzeci de ani și aproape jumătate și publicasem prima carte. Cei care o citeau vorbeau despre mine folosind cuvîntul ăsta, „scriitoare”. Și cititorii, și scriitorii, și criticii literari. M-am speriat, nu l-am preluat, spuneam că sînt povestitoare, că scriitori sînt cei mari, cei pe care-i citesc eu și-i admir, nu eu. După aceea m-a numit Dan C. Mihăilescu scriitoare și-abia atunci am început, timid, să accept cuvîntul, deși a mai durat ceva vreme, cîțiva ani, pînă să mă recunosc în el.


Dintre toate cărțile pe care le-ai scris, care simți că te-a vulnerabilizat cel mai tare?


Romanul „Jurămînt de rătăcire”.



Ce ai simțit atunci când ai început să citești cu vocea ta prima frază din cartea ta, Ophanim, audiobook în lucru, în curând disponibil pe Voxa?


O imensă bucurie. E pentru prima dată cînd o carte scrisă de mine devine audiobook. Știi, eu, cînd scriu, aud întotdeauna muzica frazei, iar acum pot auzi și cititorii cum sună cartea mea de-adevăratelea, care e muzica ei interioară.


Care a fost cel mai frumos lucru pe care l-ai auzit despre o carte de-a ta?


Că a schimbat cursul unei vieți. Și-am auzit asta de mai multe ori. Ba, mai mult, că a mutat cursul unei morți, l-a schimbat în drum de viață.


Cât de des citești?


În fiecare zi. O oră, două, trei sau aproape o zi întreagă, depinde cît de generoasă e ziua.


Atunci când intri într-o librărie, ce raft te atrage mai întâi?


Literatură, istorie, filosofie, memorii și jurnale, psihologie. Cam asta e ordinea.


Dacă ai avea puterea să dai o lege valabilă de mâine în orice colț al lumii, care ar fi aceea? De ce?


Să nu ne mai fie frică de moarte. De ce? Ca să trăim plin. Deplin. Vezi? Nu mă gîndesc la o lege lumească. 🙃


Avem nevoie de lideri?


Da. Întotdeauna. Face parte din nevoia omului de inspirație, una fundamentală.


Din ce se naște schimbarea?


Din tot și niciodată din nimic. De fapt, nimicul nici nu există. Există „nu știu”. Orice poate aduce schimbare, e firescul vieții, curgerea fiecărei clipe, chit că noi nu prea ne dăm seama de trecerea clipei, poate nici a minutului.


Este magic atunci când…


Magic în sens de minunat și tainic este cînd te rogi cu lacrimi de bucurie, cînd cînți, cînd dansezi, cînd scrii și parcă scrie altcineva prin mîna ta, te simți vas, cînd mîngîi și ești mîngîiat, cînd îmbrățișezi și ești îmbrățișat, cînd faci dragoste și te cutremuri de fericire, cînd iubești și cînd te simți iubit, cînd rîzi în hohote (chiar și de ceea ce-ți aduci aminte).



Spune-mi trei lucruri bune care ți s-au întâmplat anul acesta.


Sînt sănătoasă, toată familia mea e sănătoasă, am terminat de scris Ophanim, l-am publicat, sînt în fiecare zi lîngă niște copii și tineri extraordinari.



Ai un cufăr în care poți pune la păstrare 3 lucruri (nu neapărat fizice, palpabile), pentru eternitate. Ce ai alege?


Amintirile, rîsurile, săruturile.



 

Nu uita, în fiecare zi de luni avem un nou invitat. Stai cu 👀 pe noi.



Comentarios


bottom of page